Prevestire

Simțea că dacă ar fi închis acum ochii ar fi năpădit-o toate amintirile. Avusese cândva, într-o frântură de clipă, revelația că, pus în fața morții, omul își descoperă, clocotindu-i năvalnic în toate măruntaiele, un dor nebun de viață.
Așa, cum bătea acum soarele și se descompunea lumina în pereții transparenți ai tubului legat la mâna ei, parcă îi picurau în vene picăturile unei acuarele ori lacrimile unui curcubeu.
În spital, miroasea a închis, a pereți mucegăiți, a urină din plosca de sub patul vecin și-a ceva amărui, parcă.
– La ce te gândești?
– La galben. Și la un strop de portocaliu.
– Galben?
– Daaaaaaaa….La o pară galbenă, zemoasă, cu miros de tămâie și de biserică de lemn dintr-un sătuc uitat de lume. Și la un sfert de pepene galben, să-i simt gustul dulce de miere de salcâm și de adiere fierbinte, cu miros de pământ.
Nu mai continuă cu voce tare, ci numai în gând, fiindcă se simțea deja sfârșită. Își aminti însă pentru sine de grămezile cu pepeni de tot felul: gălbui, cu coaja scrijelită, plină de striuri, verzi închis, ca frunza de stejar care miroase a amar, a crud și-a seva pământului. Curgea din ei o zeamă sângerie, ca rodul unui blestem. Ori poate chiar era vreun blestem la mijloc, căci buna descânta uneori apa pentru udat cu vorbe numai de ea știute și o lovea temeinic cu un mănunchi de busuioc înflorit, ca să nu fie arșiță mare și secetă în vara care va veni. Așa zicea buna ei și arunca după aceea apa asta în fântâna cu cumpănă din curte, cu pereții spoiți cu var de-un alb care-ți lua ochii.
Doamne, ce multe amintiri într-o singură clipă!
Acum e-aici, pe patul de spital, și îi curge în vene licoarea asta cu reflexe viclene de curcubeu, care nici măcar nu-i amorțește durerea, fiindcă nu-i vreun vin licoros, făcut toamna târziu, când ninge ruginit peste vii și strugurii se fac de chihlimbar și închid în ei pentru totdeauna poveștile risipitelor răsărituri și risipitelor apusuri.
Acum ea e-aici, țintuită între cearșafurile astea albe care miros a fier de călcat și-a săpun de rufe. Perdeaua care se zbate la geam a fost și ea cândva albă. Acum e de-un gri murdar, ca zăpada la început de martie, și flutură încet, în vântul ce miroase parcă a levănțică și-a castani în floare. Parcă miroase și a piele de bebeluș, cugetă ea amar. Tot nu pricepea cum de îi este dat să se privească pe sine așa, lucid și cu mintea întreagă, la acest priveghi al cărnii ei, când faci un bulgăre uriaș din toate furtunile colorate pe care le-ai trăit cândva. Dar curcubeul de-acum se încăpățânează să curgă invers, ca piatra sărată, imensă și albă, ca o tigvă de cal mort în deșert, pe care pesemne că o blestema și Sisif, atunci când își urca, repetitiv și resemnat, Golgota.
Se opri o clipă din gânduri și privi cu ochi goi în jurul ei. Doamne, ce alb pare totul, atât de alb! Dumnezeul nostru care ne petreci în moarte, se gândi, pesemne că acum, chiar acum, s-au amestecat toate mirosurile și culorile, căci aici, numai aici, nu miroase a nimic, dar în jur miroase tare, tare de tot a viață.

Ligia Huțu

jurnalist

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
28 − 9 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.