Icar

Singurele momente când visele îți pot fi limpezi sunt atunci când dormi cu capul pe o stâncă. Gândul ăsta, vezi bine, nu-mi dă pace.
Când rătăcești foarte, foarte mult, picioarele ți se înmoaie, cum se-nmoaie aripile din carton presat atunci când cad peste ele ploile leșioase de toamnă.
Cenușa din care sunt făcută azi încă mai știe arde. Neliniștea de-acum n-o simt atât în suflet, cât undeva, ascunsă în vârfurile degetelor.
Timpul e un trădător trădat. Anii care curg sunt valuri ce dansează bezmetic într-un spațiu captiv între ordonată și abscisă.
Ai putea țintui clipa așa cum țintuiești un fluture într-un insectar, răstignindu-i aripile mari și colorate. Canvas-ul pe care vrei să imortalizezi zborul e însă cam totuna cu giulgiul din Torino.
Vârfurile degetelor, acum mi-e tot mai clar, mi-au fost date ca să pot mângâia cu ele trecutul, să-l simt că e acolo. Suspendați între trecut și viitor, suntem comete care se preling ușor pe axa timpului.
Dacă dormi cu capul pe o stâncă, visele îți sunt mai limpezi, iar cuvintele se dispersează încet-încet în ceață. ACASĂ, sigur-sigur de tot, e-acolo unde îți poți întâlni, vii, întregi, nealterate, toate visele.

Ligia Huțu

jurnalist

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
11 − 2 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.