Icar

Singurele momente când visele îți pot fi limpezi sunt atunci când dormi cu capul pe o stâncă. Gândul ăsta, vezi bine, nu-mi dă pace.
Când rătăcești foarte, foarte mult, picioarele ți se înmoaie, cum se-nmoaie aripile din carton presat atunci când cad peste ele ploile leșioase de toamnă.
Cenușa din care sunt făcută azi încă mai știe arde. Neliniștea de-acum n-o simt atât în suflet, cât undeva, ascunsă în vârfurile degetelor.
Timpul e un trădător trădat. Anii care curg sunt valuri ce dansează bezmetic într-un spațiu captiv între ordonată și abscisă.
Ai putea țintui clipa așa cum țintuiești un fluture într-un insectar, răstignindu-i aripile mari și colorate. Canvas-ul pe care vrei să imortalizezi zborul e însă cam totuna cu giulgiul din Torino.
Vârfurile degetelor, acum mi-e tot mai clar, mi-au fost date ca să pot mângâia cu ele trecutul, să-l simt că e acolo. Suspendați între trecut și viitor, suntem comete care se preling ușor pe axa timpului.
Dacă dormi cu capul pe o stâncă, visele îți sunt mai limpezi, iar cuvintele se dispersează încet-încet în ceață. ACASĂ, sigur-sigur de tot, e-acolo unde îți poți întâlni, vii, întregi, nealterate, toate visele.

Ligia Huțu

jurnalist

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
9 + 9 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.