Drumul de la singurătate la parteneriat în medicină

În zilele de 8 și 9 iulie a.c. a avut loc, la Susai (Predeal), un workshop adresat medicilor care lucrează cu pacienții bolnavi de cancer. Intitulat ”Making Bridges: From Solitude to Partnership”, workshop-ul, susținut de Prof. Dr. Ruben Bild, doctor în filozofie, psihoterapeut, specializat în îngrijirea paliativă și coordonator al unui centru de pregătire a medicilor pentru comunicarea cu pacienții, și-a propus să contribuie tocmai la facilitarea dialogului dintre medici și pacienți, în împrejurări dificile, cum sunt situațiile în care medicul trebuie să își gestioneze, cu înțelepciune și tact, propriile – inerente – spaime, atunci când trebuie să le comunice pacienților sau familiilor acestora diagnostice incurabile.

Am stat de vorbă despre empatie, despre emoții, despre spaimele de fiecare zi, despre ce se ascunde în spatele măștilor de aparentă intangibilitate ale medicilor și despre multe altele cu una dintre participantele la acest eveniment, medicul rezident anul IV în specializarea Pediatrie Andreea Nychita I (foto), de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Louis Țurcanu” din Timișoara, încercând să aflăm care i-au fost așteptările și care – din perspectivă proprie – câștigurile la finalul workshop-ului organizat de „Dăruiește Viața” în parteneriat cu Fundația Vodafone România, cu sprijin financiar oferit de KLG Trucking, investitor în proiectul „Bursa de Fericire”.

Andreea Nychita

Andreea Nychita

„Noi facem un parteneriat cu viața și credem că și tristețea face parte din ea”

Comunicarea înseamnă emoție. Iar emoțiile care ne fac să rezonăm nasc legături, asemeni unor punți, prin care curg înspre celălalt sensibilitățile, așteptările, spaimele și vulnerabilitățile noastre. Ce se întâmplă însă atunci când, în loc să comunici (numai) emoții, viața te pune în situația de a comunica verdicte? Cum se raportează la astfel de situații-limită medicii, atunci când sunt nevoiți să comunice un diagnostic grav sau chiar incurabil unui pacient sau familiei acestuia? Îi este îngăduită, în astfel de cazuri, medicului empatia? Și cât anume își poate permite să dea frâu liber propriei sensibilități și să se simtă solidar cu pacientul?

„Sunt de părere că întreg personalul care lucrează în domeniul oncologiei e format din oameni înzestrați cu o anumită…putere sentimentală, dacă o pot numi așa. Altfel nu cred că ar putea face acest lucru. Și, totuși, sunt și ei oameni, cu vulnerabilitățile lor”,

spune medicul rezident anul IV în specializarea Pediatrie Andreea Nychita.

Incomensurabila valoare a primelor 20 de secunde…

Referindu-se la cele pe care și le-a deslușit mai limpede în cadrul seminarului ‘‘Making Bridges: From Solitude to Partnership”, Andreea Nychita mărturisește:

Talk less, listen more

Talk less, listen more

„Am învățat că primele douăzeci de secunde în care ne privim în ochi pacientul reprezintă baza ”punții” și a parteneriatului pe care îl vom construi împreună. Am înțeles cât de important e să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult…Să nu împovărez discuția cu termeni medicali, să nu grăbesc lucrurile…Să las câte ceva pentru următoarea întâlnire. Să creez astfel cât mai multe „punți” și să nu rămân niciodată doar de o singură parte a ”punții”

„Nu e nici loc, nici timp de temeri zilnice”

Cu mască, fără mască...- 2

Despre temerile pe care medicul, asemeni oricărui om de pe lumea asta, le are și pe care e nevoit să și le înfrunte, ducându-le tainic cu sine, zi după zi, în vreme ce luptă pentru a-și vindeca semenii, Andreea Nychita spune:

M-am aplecat asupra unei părți a acestui domeniu (oncohematologia pediatrică) și, din perspectiva personală, consider că nu e nici loc, nici timp de temeri zilnice, dăinuind strădania de a lupta pentru viața unui copil. Citându-l pe prof. dr. Ruben Bild: ”Noi facem un parteneriat cu viața și credem că și tristețea face parte din ea”.

Cu mască, fără mască...

Cu mască, fără mască…

Momentul „nodului în gât”

Cum resimte medicul povara situațiilor în care trebuie să îi anunțe unui pacient sau familiei acestuia un diagnostic grav sau incurabil?

„Din postura mai degrabă a unui observator, care poate schimba oricând direcția privirii între medic și pacient sau aparținătorii acestuia, am simțit acel ”nod în gât” înaintea dezvăluirii diagnosticului, urmat apoi de compasiune față de pacient (…)”,

mărturisește Andreea Nychita.

Care mai spune și că, până în acest moment, pentru că se află încă în perioada de formare profesională, nu a avut prilejul să comunice singură un astfel de diagnostic. Și, tocmai de aceea, a avut răgazul să analizeze, exclusiv din perspectiva unui observator, impactul emoțional al unor astfel de demersuri. Dincolo de toate aceste piedici inerente, adaugă însă Andreea Nychita, recentul workshop de la Predeal i-a reconfirmat că momentul stabilirii „punții” este esențial pentru evoluția ulterioară a relației dintre medic și pacientul său:

Workshop Dăruiește Viața - 2

Comunicarea între medic și pacient/familia acestuia este esențială pentru a putea construi un parteneriat solid medic-pacient. E extrem de important să poți comunica deschis cu pacientul, să ai răbdare să construiești treptat această comunicare, pentru că nu în toate situațiile ea vine de la sine, să fii simplu în comunicarea cu pacientul, să crezi ceea ce îți spune și să ții cont de asta, să cauți să îi înțelegi nevoile și, nu în ultimul rând, să fii flexibil. Așadar, această punte de comunicare, odată stabilită, își are fără îndoială rolul său în reușita actului medical”.

Boala, o schimbare interioară profundă

Cum apreciază medicul că trăiește un pacient confruntarea cu un diagnostic grav sau chiar incurabil?

„Confruntarea ca pacient cu un diagnostic grav/eventual incurabil reprezintă o schimbare interioară profundă, care
cred că te face să te simți neputincios și răzvrătit în fața sorții în primele momente, evoluând apoi spre
acceptare, întregul proces ducând la o restabilire a scării valorilor personale, dar și la prețuirea fiecărei
clipe”,

Workshop ''Making Bridges: From Solitude to Partnership”, Asociația "Dăruiește Viața"

Workshop ”Making Bridges: From Solitude to Partnership”, Asociația „Dăruiește Viața”

este de părere medicul rezident Andreea Nychita. Aceasta adaugă că „înainte de a fi medici, suntem oameni, cu sentimente și trăiri proprii, iar empatia face parte din noi, vine dinăuntrul nostru, în mod spontan, și prin ea cred că putem fi mai aproape de fiecare pacient. În privința implicării sau a detașării față de fiecare caz în parte au existat și există în continuare o mulțime de discuții. Personal, nu am o ”rețetă”…Cred că implicat ești mereu ca și medic, atât profesional, cât și emoțional, dar e bine să păstrezi un echilibru”.

Sursa foto: cont Facebook Asociația „Dăruiește Viața

Ligia Huțu

jurnalist

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
30 − 13 =


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.