Despre verile indiene și stăpânirile cu folos

 

Amintirile verilor noastre fac parte din prezent, în sensul acela în care ele pot modela uneori plastilina prezentului nostru cu degetele lor fierbinți și dătătoare de sensuri.

Nimic nu-i mai viu și mai prezent în noi decât poate fi o amintire. Atât de puternică încât poate s-acopere cu umbrele aripilor ei deschise larg de necuprinsul, cu mintea, spațiu care se întinde între trecut și viitor. Spațiu din care prezentul e doar o bucățică. O bucățică de care dispunem, așa cred, în măsura în care consimțim să o risipim.

Poți trăi toată viața cu amintirea unui om care ți-a marcat clipa. Și asta nu-i valabil numai pentru aceia cu care încă mai poți realiza intersectări pe axa timpului. Sunt însă și din aceia care au trecut, prin poarta care duce nu știu dacă înspre alte lumi, cât înspre un alt timp ori înspre o altă dimensiune, ce coexistă cu a noastră, numai că o intersectează mai rar ori, poate, niciodată.

Trecutul, prezentul și viitorul sunt, așadar, în noi. În fondul acela de Necunoscut în care clipa îngheață strivită de fierbințeala visului.

Nu-i musai să te împreunezi cu cineva pentru a ajunge să-l cunoști bine, bine de tot și pentru a ști să-i deslușești, prin transparența pielii, clocotul care-i înfierbântă venele pe dinăuntru.

Împreunarea, în sensul acela care naște plăcere, cât mai ales în acela, infinit mai larg, al căutarii imprecise a unui întreg aflat undeva înăuntru, cu ocheanul întors înspre înafară (cât să confirme cumva-cumva povestea aceea a fi-va sferelor ce și-au pierdut, printr-un accident al destinului, jumătatea) e doar un pas înspre cunoaștere. El poate fi (sau nu) susținut frenetic de buze fierbinți, de degete flămânde, de furtuni care fac vintrele să pulseze.

Dincolo de astea, însă, ori poate chiar mai înainte de ele (într-un sens despre a cărui întâietate nu vorbim, fiindcă nu-i vorba aici despre ierarhii ori despre întâietăți, căci sunt lucruri făcute să se completeze unele pe altele) există sărutul ochilor și sărutul minții, care sunt ca niște peceți pe care le așezi (pentru totdeauna, câteodată) pe destinul cuiva cu care ești convergent și care con-curge cu tine.

Nu-i nevoie nici măcar de vorbe prea multe ori prea mari pentru asta. Ele n-ar face decât să complice totul și să aștearnă un strat de poleială pe suprafața din sticlă glazurată a întâlnirii tale cu celălalt (în fapt, cu proiecția lui în tine și reciproc). Vorbele sunt, din perspectiva asta, numai și numai niște degete aflate în prelungirea minții, cu care pipăi tăcerea, încercând s-o faci să cânte.
Sunt situații când oamenii nu pun stăpânire definitivă unul asupra celuilalt. Există abdicări vremelnice, după cum există și războaie care se câștigă pentru totdeauna. Fiecare cu norocul lui…
Amintirile, însă, ca un sărut încins pe care trecutul ți-l așterne pe frunte, le arhivează pe toate pentru totdeauna.

Iar de umblat, umblăm prin lume purtând pe chip și pe trup, aproape la vedere, toate aceste săruturi scrise cu fierul roșu, venite dintr-un trecut care ne aparține și care aparține, în egală măsură, celor care-au trecut prin viața noastră.

Încredințarea ta către cineva e supunere, dar nu-i o supunere care să poarte în ea germenele aducător de blestem al frustrării, care-i pasibil să se convertească în nesupunere încrâncenată ori meschină, cu-atât mai întinătoare de conștiințe cu cât e mai tăinuită și mai ferită de vedere. Numai că, pentru-a primi în încredințare stăpânirea cuiva, e musai să fii puternic, atât de puternic încât să-ți poți tălmăci deopotrivă îndreptățit și spaimele, și visurile.

Nu-i om mai puternic decât acela care se știe iubi pe sine atunci când e slab și căzut în genunchi. Și nu, nu doar în sensul ăla în care în genunchi stând, să-și oblojească rănile, cât în sensul ca, de-acolo de unde e căzut, să știe să-și muște carnea cu dinții, pentru-a se ridica din îngenunchere, cât să-și poată duce drumul mai departe.

Au curs peste mine ploile calcaroase ale timpului. Și-am curs și eu împreună cu ele, pas după pas, aproape–tot mai aproape de vărsare. În goana mea aproape mereu nesupusă și în aripa cu care mângâi uneori aerul stă urma osului puținilor mei stăpâni, închegată cum numai piatra, la focul unor patimi neștiute, este.

Prezentul este pentru a fi risipit în trăire. Viitorul e făcut din frânturile prezentului, el însuși devenit trecut, puse cap la cap. La fel și cu oamenii: sunt din împreunarea lor cu stăpânii lor, cărora cândva, în curgerea vremii, au consimțit să li se încredințeze.

Ligia Huțu

jurnalist

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
8 + 22 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.