„De ce eu?”, o peliculă-avertisment şi o reflecţie asupra unei (im)posibile repetabilităţi a istoriei

Un film tulburător despre istoria zdrobirii pe caldarâm a unui tânăr procuror care a refuzat să respire aerul viciat de minciună şi să își asume exerciţiul impus al unor compromisuri necesare. O peliculă construită în jurul unui caz real, cel al sinuciderii în condiţii suspecte a procurorului Cristian Panait. Un tânăr profesionist care nu s-a dovedit dispus să îşi negocieze conştiinţa, fiind supus unei uriaşe presiuni din partea unui sistem dificil de desluşit şi de străpuns, cu interferențe de tip mafiot între Justiţie, politic şi afaceri.    

O proiecţie de film, la Timişoara, în faţa unei săli arhipline

Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara a fost arhiplină, miercuri seara, la proiecţia versiunii, aflate încă în lucru, a filmului De ce eu?, un film al regizorului Tudor Giurgiu, construit în jurul istoriei sinuciderii, în condiţii suspecte, în 2002, a procurorului Cristian Panait.

Proiecţia filmului a fost urmată de o întâlnire a regizorului Tudor Giurgiu şi a actorului din rolul principal, Emilian Oprea, cu cinefilii timişoreni.

Pelicula De ce eu?, despre care Tudor Giurgiu mărturiseşte că este menită să păstreze vie memoria unui om care s-a sacrificat pe sine pentru principiile sale şi, în egală măsură, să genereze premisele necesare redeschiderii cazului sinuciderii, în condiţii suspecte, a tânărului procuror Cristian Panait, s-a constituit într-un prilej de reflecţie profundă, în miezul unei perioade în care România pare să fi redevenit o redută. Una sfâşiată între aspiraţia firească înspre normalitate a cetăţenilor ei, dar asediată de către reprezentanţii unei minorităţi rapace, ai cărei exponenţi la vârf se dovedesc prea puţin frământaţi de dileme morale.

În acest context, filmul lui Tudor Giurgiu recreează atmosfera cenuşie, aproape irespirabilă, a unui sistem de justiţie opresiv, așa cum era acesta la începutul anilor 2000. Justiţie ce acţiona asemeni unui pat al lui Procust, sufocând principii şi subsumând, cinic, adevărul unor meschine interese de grup.

Istoria unei vieţi spulberate de Sistem

Istoria de viaţă cuprinsă în pelicula semnată de regizorul Tudor Giurgiu are efectul unui duş rece, menit să atenţioneze publicul asupra unei posibile primejdii a reversibilităţii istoriei.

O prăpastie uriaşă îl desparte pe procurorul Cristian Panduru – numele sub care apare în film procurorul Cristian Panait, întruchipat admirabil de tânărul actor Emilian Oprea – de exponenţii unui sistem viciat şi profund corupt, din al cărui peisaj fac parte, prinşi într-o urzeală dificil de desluşit, personaje din sistemul de justiţie al vremii, politicieni sau, pe atunci, (încă) tineri oportunişti, aspiranți la o carieră politică, poliţişti, foşti securişti, ziarişti ori reprezentanţi ai celor nu mai puţin de opt servicii secrete câte existau în România la începutul anilor 2000.

Interpretaţi magistral de actorii Dan Condurache, Virgil Ogăşanu, Olga Delia Mateescu şi Mihai Constantin, aceştia le sunt înfăţişaţi publicului, sub identităţi fictive, însă lesne identificabile, prin raportarea la context. Îi regăsim, așadar, în film pe procurorul-şef Ilie Picioruş, pe procurorul general Joiţă Tănase, pe ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, şi pe procurorul Ovidius Păun, superiorul ierarhic al lui Cristian Panait. În film apare şi aspirantul, pe atunci, la o carieră politică, Victor Ponta, fost coleg cu procurorul Cristian Panait, delegat la Parchetul General, iar apoi detaşat la Guvern, în Corpul de Control al premierului, în prezent actual premier şi candidat la alegerile prezidenţiale.

Întreg acest viespar, conectat prin legături care imită urzeala complicată a unei pânze de păianjen, acţionează ca un monolit, însă numai pentru construirea unei bariere impermeabile, în spatele căreia tronează, puternic şi de neclintit, Sistemul. Al cărui reprezentant la vârf declară, arogant, evocând o replică reală a premierului de atunci, Adrian Năstase: „Nu cred în arestările de vineri seara”. Un semnal dat Justiţiei de a ridica orice presiune de pe umerii unui reprezentant al Sistemului, un potentat al vremii din Bihor, acuzat de un procuror (Alexandru Lele, în realitate, Bogdan Leca – aşa cum apare el transpus în film) de trafic cu produse petroliere şi afaceri ilegale cu combustibil.

Cum o parte din banii proveniţi din activităţile ilegale devin bani albi, cu care este finanţat Partidul, Sistemul – monolit se mobilizează imediat, pentru a-l respinge din interior pe procurorul Alexandru Lele, căruia îi este înscenat un proces pentru luare de mită şi sustragere de înscrisuri oficiale. Căci, potrivit celor publicate la finalul filmului, într-un citat preluat dintr-un blogger anonim, „toţi cei care încearcă din interior să lupte cu un sistem asfixiant sfârşesc inevitabil prin a fi înghiţiţi, izolaţi şi sfâşiaţi în bucăţi…”

Procesul procurorului Alexandru Lele îi este încredinţat tânărului procuror Cristian Panait, asupra căruia reprezentanții Sistemului exercită o presiune uriaşă pentru a grăbi pronunţarea soluţiei de începere a urmăririi penale. Din acest moment începe, de altfel, şi teribila dramă a tânărului procuror, consumată în ritm alert, în mai puţin de o lună, dramă care sfârşeşte cu sinuciderea acestuia, în condiţii neelucidate încă, după închiderea precipitată a dosarului morţii sale. Şi asta după ce, din pricina faptului că îndrăzneşte să se opună presiunii interne exercitate asupra sa, este, la rândul său, expulzat intempestiv. Fiindu-i înscenat rapid un dosar, tot pentru luare de mită şi sustragere de înscrisuri oficiale. Dosar cu instrumentarea căruia este însărcinat compliantul (încă) procuror, pe atunci, Victor Ponta, aflat, în acel moment, la debutul unei fulminante cariere politice.

De aici încolo, nimic nu se dovedeşte a fi prea mult pentru Sistem, în demersul său concertat de a-l respinge pe procurorul Cristian Panait ca pe o grefă “contaminată” cu adevăr şi cu simţul onoarei: intruziuni brutale în viaţa intimă, un dosar întocmit pe principiul dosarului de cadre (cel mai probabil de către reprezentanţi ai SIPA), percheziţii, în absenţa sa, la birou, trimiterea forţată în concediu, excluderea neanunţată de la catedră şi presiuni teribile, exercitate subtil, dar susţinut, îndreptate în direcţia unei pretinse necesare însănătoşiri şi a unei reintegrări obediente, amputat de principii şi de nevoia de a identifica originile răului ce măcinau sistemul din interior. Toate acestea culminează cu o plonjare în gol, de la înălţimea unei terase, într-un gest subit de dezlegare, menit parcă să curme zbuciumul lăuntric al celui constrâns să decidă între demnitatea sa şi o înşelătoare izbândă într-o carieră construită pe principiul cinic al „şirului indian”, pe care i-l împărtăşeşte procurorului Cristian Panduru, cu puţin înainte de tragicul final, superiorul său ierarhic.

De ce eu? este, aşadar, istoria zdrobirii de caldarâm a unui tânăr profesionist care a refuzat cu obstinaţie să respire aerul viciat al minciunii, aşa cum puternic şi sugestiv își susţine mesajul pelicula regizată de Tudor Giurgiu, inclusiv prin coloana sonoră, extrem de inspirat aleasă, din care răzbat înspre public, zgândărindu-l din amorţire, acordurile piesei Political Animals ale clujenilor de la Grimus ori tremolo-ul răguşit al inconfundabilei Anda Călugăreanu.

Un film a cărui proiecţie, în perioada premergătoare unei opţiuni majore pentru destinul viitor al României, se poate constitui într-un nimerit şi foarte necesar prilej de reflecţie: asupra nevoii legitime de a discerne între adevăr şi minciună, între consistenţă şi inconsistenţă, între verticalitate şi oportunismul obedient, între respirabil şi irespirabil, între aspiraţia către adevăr și normalitate şi tentaţia unei părți organizate a Sistemului de a acapara cât mai multă putere. Indiferent cu ce preţ. Un Sistem în care sinuciderea unui tânăr procuror a fost convertită rapid, din instinct de conservare specific unei haite organizate, într-un caz clasat cu repeziciune şi în care vina individuală şi cea colectivă s-au împletit, într-un melanj menit să sufoce în faşă orice posibilă tentativă de redeschidere a cazului, în vederea evaluării ipotezei unei posibile determinări la suicid.

Un  final care rămâne, în continuare, deschis…

La finalul proiecţiei, în runda de întrebări şi răspunsuri iscată ad-hoc pe marginea  poveştii din film, născută, nu întâmplător, din decantarea de emoţii suprapusă unei încercări de evaluare lucidă a realităţii, o întrebare venită din public a plutit deasupra sălii, îndemnându-i pe cei prezenţi să discearnă asupra existenţei unor posibile eventuale similitudini între urmările arogantului: “Nu cred în arestările de vineri seara” şi îndemnul, de dată mai recentă, privind ridicarea sechestrului de pe conturile bancare şi de pe stocurile de combustibil ale unei rafinării…

În ultimii 12 ani, vizibil s-a schimbat ceva. (…) Sistemul mai există, dar s-a schimbat Justiţia”, a punctat, în cadrul întâlnirii de la Timişoara, regizorul Tudor Giurgiu, exprimându-şi speranţa că filmul său va contribui la redeschiderea cazului morţii procurorului Cristian Panait. Posibilitate care a fost evocată anterior şi de fostul ministru al Justiţiei, europarlamentarul Monica Macovei.

Şi asta întrucât, potrivit unor informaţii publicate în 17 februarie 2005, pe Hotnews, “Adrian Năstase, Joiţa Tănase, Ilie Picioruş, Rodica Stănoiu, dar şi multe alte personaje politice ştiau că Tărău (fiului fostului prefect de Bihor – n.red.) era un mafiot, dar au decis să-l scoată din ţară, să-l mazilească pe anchetatorul său, procurorul Alexandru Lele, şi să-l distrugă psihic pe magistratul Cristian Panait. Şi asta, pentru un pumn de arginţi”.

Acest articol a fost publicat și în Timpolis

Ligia Huțu

jurnalist

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
26 − 16 =


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.