Coconul

În înfăptuirea din foi a culcușului lui straniu, care aducea cu niște scutece suprapuse, îmbibate cu lapte matern, coconul dormea.
Deasupra lui, o pojghiță translucidă, ca o rășină, îl proteja de zgomotele lumii. Ascuns în spatele ei, coconul își deschidea elitrele fine, asemeni unei insecte imersate într-un ocean de chihlimbar.
(…)Acum aproape doi ani crescuse în ea un copil. Simțise atunci cum prinde contur lăuntric un Ceva care umple Golul. Fusese o revoltă inițială a cărnii ei împotriva cărnii celuilalt, care își făcea loc înăuntrul ei. Treptat, din contopirea aceea s-a născut un nou contur, neștiut, nebănuit, ca într-o logodnă mută a două ființe unite între ele printr-o iubire devoratoare. Copilul îi bătea din când în când la poarta pântecului, învolburând apele amnios-ului cu mișcări tainic-înotătoare. Câte o mână sau câte un picior, stranii în înfăptuirea lor încă imperfectă, evocând ba un mormoloc, ba un extraterestru, se iveau, mai cu seamă noaptea, când liniștea era deplină, revendicându-și ferm dreptul la a fi. Colbuta mare i-a răscolit carnea, ca într-o reașezare a propriului sânge, care curgea de ceva vreme și prin venele acestei noi făpturi, așezate în oglindă, care era ea, fără să fie ea. Pe dinăuntru îi pulsau emoții și trăiri distilate. Fructul sânilor se pârguise, areolele deveniseră grunji de zahăr caramelizat, ca mugurii burjonați ce sparg coaja rece a zăpezii, vestind că iarna-i pe sfârșite și miroase a primăvară-va-să-vie. Pielea era albă și sta să pleznească de întinsă ce era, așezată așa, pe două trupuri, ca o coajă de ou în dosul căreia, dacă te uiti atent, în lumină, poți vedea misterul născând din goluri și plinuri succesive.
(…)De data asta Golul era altfel. Dormea în ea ceva ce părea că se zbate să iasă la lumină. Își simțea trupul ca pe o temniță cu pereți mucegăiți. Simțea, prin vis, un urlet interior. Știa că vine dinăuntrul ei, dar îl socotea străin. În miezul ei, chiar în miezul ei, clocotea o lumină puternică, pe care carnea se căznea să o înăbușe. Senzația era stranie, cum ai pune o halcă de carne pe un bec încins și-ai sta apoi acolo, simțind mirosul de carne sfârâindă, arsă, cum îți pătrunde prin nări și îți invadează alveolele.
Captivă în urzeala propriilor neputințe, ființa își este sclavă sieși și nu se poate desprinde de sine, oricât de tare ar chema-o vocea ei de lumină venită de departe. Fâșia de cer care stă între noi și noi e plină de stele-cenușă atârnată-n bulgări pe boltă, cum atârnă cireșele-cercei atunci când, fiind încă aici, te îmbeți și uiți complet de moartea care stă la pândă. Memoria viermelui de carne funcționează însă perfect. Înainte să troznească frânt scheletul, cu sunet de pietre de moară ce freacă grăunte după grăunte până nu mai rămâne nimic în afară de pulbere, carnea cireșei pârâie între buzele lacome, precum carnea noastră sângerând bezmetic când e trasă pe roata destinului care se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte amețitor.
Creierul e o masă amorfă, sidefată, lipicioasă ca trupul unui melc, în care și-au făcut culcuș gândurile. Sunt îngropată în mine, îngropată de vie, ca într-o temniță. Ce loc straniu e trupul, de-ți lasă impresia că ești acasă! Te lovești de pereții opaci și te-ntorci apoi la tine, în ecou, fiindcă nu mai e chip să poți îmbrățișa coconul care doarme ghemuit, ca bobul de mazăre într-un ghemotoc de vată îmbibat în apă. Limba îți atârnă greu și de vârful ei stau agățate strâmb cuvinte – fragmente de aer bine distilat, închise ermetic în sticluțe al naibii de fragile.
Cuvintele sunt și nu sunt, au și nu au trup. Lumina care arde înăuntru e într-o continuă expansiune. Numai carnea rămâne la fel, ba încă se mai și strâmtorează, pe măsură ce tu cel de Dincolo, cel care doarme, visează că îmbătrânește, schimonosindu-se și chircindu-se mai mult, tot mai mult, ca boaba de strugure care-și visează stafidirea.
Eu – cea care dorm visez gânduri pe care eu – cea trează nu le pot cuprinde. Și molusca asta tăcută care e creierul se târăște lent și chinuit mai departe, desenând pe o hârtie imaginară harta neputinței tale de a te întâlni cu tine. Uneori, molusca se revoltă și îți îngustează deschizătura pleoapelor. Atunci, lumina dinăuntru se pietrifică și, devenită solidă, ia forma trupului de carne, ca într-o nuntă aranjată. Atunci când eu – cel dinăuntru se umple, eu – cel dinafară se zbate și se frământă, simțind că se apropie lama ascuțită a bisturiului pregătit să secționeze cordonul ombilical.
Când lumina dinăuntru, toată, e devenită piatră, coconul sfârșește tăcut în așternutul lui de foi și vise, dându-și ultima suflare.
Tot ce gândim nu-i, de fapt, gândul nostru, ci umbra gândului nostru care doarme.
(14 ianuarie 2012)

Ligia Huțu

jurnalist

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
29 + 22 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.